Sfantul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viata si acatistul - Vladimir Znosko

O, ce mare dragoste neiubitoare de sine! Ce mare nevointa intru cugetare si rabdare ce intrece puterile omenesti!

Oricine putea, privindu-l, sa aiba in el o pilda vrednica de cinstire. Fata lui, luminata de curatia sufletului, era o icoana a blandetii, smereniei si simplitatii evanghelice. Privirea sa adanca si fruntea sa ingandurata dadeau marturie limpede asupra faptului ca mintea lui era intotdeauna prinsa cu cele nevazute. Vietuind cu oamenii la aratare, staretul petrecea launtric cu Dumnezeu, calatorind cu mintea la cer. Dar numai cei ce aveau cunostinta de „lucrarea mintii“ puteau vedea ca el savarseste mereu si fara incetare rugaciunea in mintea si inima sa.

Putini oameni reuseau sa se apropie de staretul Teofil ca sa ia binecuvantare; el petrecea zile intregi in padure, la rugaciune si numai catre vecernie se intorcea acasa pentru a prinde inceputul dumnezeiestii slujbe. Insa, chiar daca reusea cineva sa se apropie, staretul il umbrea cu binecuvantarea din mers, stapanit parca de o anumita graba. Indeobste, fericitului nu-i placea deloc sa fie luat in seama sau sa fie distras de la rugaciune. De aceea, atunci cand baga de seama ca este asteptat in cale de catre rugatori, o cotea intr-o parte, prin desis; iar daca asta se intampla chiar in manastire, atunci se suia intr-un stejar inalt care crestea chiar pe arhondaric si pe ale carui ramuri erau prinse patru scanduri, ori se ascundea in gradina manastirii (unde se afla acum bolnita pentru calugari foarte batrani) si se vara acolo intr-o groapa adanca.