Revista romana de jurisprudenta nr. 1/2020

De secole, doua sisteme „se infrunta” in Europa si in lume in ceea ce priveste rolul jurisprudentei printre izvoarele dreptului – sistemul asa-numit continental, care da jurisprudentei un rol derivat, respectiv acela de a „traduce” legea, de a interpreta si de a organiza aplicarea ei la fiecare speta in parte si sistemul de common-law, sistemul „precedentului”, in care jurisprudenta devine uneori legea insasi.

Distinctia nu este doar teoretica, dreptul nu este o stiinta abstracta, ci una aplicata, un instrument viu care afecteaza direct vietile oamenilor si care este destinat sa intervina in cadrul celor mai litigioase stari dintr-o societate; dreptul este remediul final, cel la care trebuie sa se ajunga dupa ce orice cale amiabila a esuat si care trebuie sa ofere o solutie justa si rapida, astfel incat relatiile sociale afectate de un anumit comportament uman sa isi poata relua desfasurarea normala.

Ambele sisteme au propriile avantaje si marile neajunsuri, ambele presupun riscuri sociale importante – in primul aplicarea legii poate deveni cu usurinta neunitara, divizata, or solutiile diferite date unor spete similare pot constitui ele insele o nedreptate, in cel de al doilea aplicarea legii poate ajunge arbitrara, depinzand de umorile si prejudecatile judecatorului, ori, dimpotriva, mecanica, bazandu-se, in mod automat, doar pe un precedent creat in trecut si care nu tine seama de evolutiile juridice si sociale.

In primul caz, practica neunitara poate adanci fragmentarea dintr-o societate, poate introduce elementul discriminari si, poate chiar mai grav, al incertitudinii, imaginea unei „loterii judiciare” in care nimic nu este sigur si orice solutie este posibila reprezinta unul dintre factorii care afecteaza grav increderea in justitie si submineaza bazele statului de drept.

In al doilea, arbitrariul poate deveni lege, norma juridica poate fi rasturnata spre contrariul ei doar pe cale de interpretare, adagiul dura lex sed lex capata o incarcatura literala si poate zdrobi destine doar pentru a respecta mecanic o regula jurisprudentiala desueta.

De aceea, in ambele sisteme au fost create mecanisme de autoreglare a sistemelor judiciare, care sa previna aceste dezavantaje (sau macar sa le combata) si sa asigure ca sistemele judiciare sa nu devina ele insele o sursa a nedreptatii si a inegalitatii, inclusiv prin costurile pe care le genereaza (precum in celebra anecdota – „Am fost falit in viata de doua ori – prima oara cand am pierdut un proces si a doua oara cand am castigat unul”), ci dimpotriva, un motor de dezvoltare sociala si de progres democratic si chiar economic.

Amendamentele introduse in ambele sisteme reduc diferentele dintre acestea si le subsumeaza valorilor comune ale statului de drept; jurisprudenta dobandeste astfel un loc proeminent in cadrul normelor care reglementeaza evolutia mecanismului viu al societatii, indiferent ca o consideram un izvor de drept principal sau derivat.

Normele legislative trebuie sa se caracterizeze printr-o anumita constanta, stabilitate, iar jurisprudenta devine mecanismul prin care acestea sunt permanent racordate la evolutia relatiilor sociale. Este evolutia pe care o remarca profesorul Nicolae Popa, fost presedinte al instantei supreme, de la conceptul formalist potrivit caruia judecatorul este doar „gura care rosteste dreptul” la conceptia aristoteliana potrivit careia „judecatorul este dreptul care traieste”.

In aceasta ecuatie uneori complicata a litigiului social, jurisprudenta are rolul de reglator, oferind o solutie care este uneori nesatisfacatoare pentru ambele parti, alteori intarziata ori prea tehnica si complicata, insa o solutie fara care ritmicitatea normala a respectivei relatii sociale nu ar putea fi restabilita.

Si, precum in cazul tuturor curtilor supreme, rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie devine cu atat mai complex cu cat ea realizeaza doua functiuni jurisdictionale – nu numai aceea de primus inter pares in ierarhia instantelor judecatoresti, de ultima linie de aparare impotriva haosului arbitrariului, dar si acela de unificare, de garantare a coerentei practicii judiciare.

Unificarea jurisprudentei nu este un scop in sine, rolul Inaltei Curti nu este de a asigura aplicarea mecanica a normei de drept, ci tocmai de a garanta ca ea va fi interpretata obiectiv si adecvat, tinand cont de situatia de fapt constatata de judecator in fiecare cauza in parte, insa intr-o maniera coordonata si previzibila.

Cu alte cuvinte, prin mecanismele de unificare a jurisprudentei nu se garanteaza similaritatea, ci calitatea acesteia. Dezlegarile date de o instanta suprema trebuie sa fie nu doar legale, dar si juste, chiar de ar fi impopulare la un anumit moment in timp, acceptarea sociala cu privire la faptul ca acestea sunt rezultatul unui proces deliberativ obiectiv, rezonabil si bazat pe un proces echitabil este fundamentala.

Doar in aceste conditii jurisprudenta unei instante supreme devine ceea ce ar trebui sa fie, mai mult decat simpla tehnica juridica, oricat ar fi ea de eleganta, ci o veritabila expresie a constiintei sociale, a independentei si integritatii judiciare. O constiinta care nu se bazeaza pe convingeri personale ori pe prejudecati, ci pe luarea in considerare a tuturor circumstantelor obiective si a frumusetii rationamentului juridic.

Or, asa cum s-a spus, „mai important decat obligatia de a ne urma propria constiinta, sau cel putin anterioara acestei obligatii, este obligatia de a ne o forma corect” (Antonin Scalia, timp de peste 30 de ani judecator al Curtii Supreme a SUA). Facem acest lucru ca cetateni prin respectarea legii si a valorilor fundamentale, nu numai cele proprii, dar si cele ce apartin semenilor nostri; facem acelasi lucru ca judecatori prin pregatire profesionala continua, deschidere fata de argumentele partilor, atentie si corectitudine in administrarea probelor s. a. m. d. Rezultatul acestui proces, deopotriva interior si exterior, ar trebui sa se reflecte in calitatea jurisprudentei si, pe cale de consecinta, in calitatea justitiei ca serviciu public.

Multumesc editorilor pentru initiativa de a dedica acest numar jurisprudentei instantei supreme, ca exponent al unui serviciu public esential pentru un stat de drept si pentru apararea drepturilor a milioane de cetateni romani care apeleaza la el in fiecare an.

Judecator Corina-Alina Corbu

Presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie