Prin taramul pocaintei. Cuvantari duhovnicesti - Melhisedec Ungureanu

Aducerea la viata in lumea aceasta a unei lucrari de valoare, a unei creatii, fie ea in plan cultural sau duhovnicesc, trece prin multe „vami”, atat interioare autorului, cat si exterioare lui, prin care munca acestuia este inteleasa si pretuita la adevarata valoare de catre ceilalti.

Gandurile unui om au mare valoare in sine inaintea lui Dumnezeu – „Cum iti sunt gandurile, asa iti este si viata”, spunea Cuviosul Tadei de la Vitovnita. Daca te inveti sa gandesti profund, exploatezi tot mai mult potentialul daruit de Facatorul fiecaruia dintre noi. Si vedem cum gandurile multor Sfinti nu numai ca i-au imbogatit sufleteste pe ei, dar au imbogatit si lumea oamenilor, intrupandu-se si impartasindu-se celorlalti.

Si noi, de multe ori, purtam in sine multe ganduri minu¬nate, care, daca reusesc sa ne absoarba intreaga fiinta, ne duc pe taramul lor – dar, de foarte multe ori, primim ganduri pe care le pierdem, ganduri care nu stii de unde vin si unde se duc.

Parintele Sofronie (Saharov) spunea obstii, intr-o sinaxa, ca omul este o fiinta eterokínitos, adica „miscata din afara”, iar Parintele Rafail (Noica) il completa, atunci cand analiza expresia populara „Mi-a venit gandul...”, spunand ca omul este fiinta duhovniceasca si ca este inspirat fie de Duhul lui Dumnezeu, fie de un duh strain.

De unde ne vin gandurile? Care este sursa noastra de inspiratie? Ce se intampla cu gandurile inspirate care ne parasesc sau pe care le pierdem? Care sunt gandurile noastre, pana la urma? Avem si noi ganduri?... Gandurile devin ale noastre in momentul in care le amestecam cu propria fiinta, dupa ce le-am primit in noi. Ele devin lumea noastra launtrica, care ne hraneste si pe care o impartasim celor pe care ii iubim.

Astfel gandurile noastre devin vorbele noastre, devin faptele noastre, devin viata noastra. Dar si acele ganduri care devin cuvinte ale noastre, si ele zboara in vazduh – ele pot ramane, cel mult, in constiinta celorlalti doar in momentul in care se intrupeaza prin tiparire; atunci devin publice si accesibile oricui este interesat de ele, si isi schimba caracterul, iar cele care au valoare universala dainuie peste veacuri.

Cuvintele intrupate in cartea de fata nu au pretentia a fi nici la masura Sfintilor Parinti, nici sa puna in cuvinte noi invataturile acestora. Ele nu sunt altceva decat o incercare de definire a trairii inimii mele – nu inca matura sau desavarsita, dar vie si sincera – care cauta cai prin care sa poata sa se bucure de bogatia patristica. Cateodata caile nu duceau nicaieri – erau ca semnalele radio sau ca un fascicul de lumina emis in cosmos, care, neintalnind nimic, nu se intoarce inapoi –, dar alteori caile reactionau ca ceva viu, ce te cheama sa le explorezi, pentru ca par sa aiba consistenta, iar pe acestea am cautat sa le impartasesc. In aceste cuvantari nu am impartasit biruinte ale sufle¬tului meu, ci mai degraba nazuinte, pe care le ofer fratilor mei, in nadej¬dea ca si ei se pot hrani si mangaia in acelasi timp de lumina Harului ascunsa in spatele acestor cuvinte, constient fiind ca doar cuvintele ce cuprind in ele experienta biruitoare concreta pot rodi cu adevarat.

Asa cum marturiseste Sfantul Ioan Evanghelistul despre lumina lui Hristos, care „lumineaza in intuneric, si intunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1: 5), tot asa si eu nadajduiesc ca lumina care a calauzit si mangaiat inima mea cu noime duhovnicesti sa lumineze in intunericul deznadejdilor fratilor mei – ca astfel, mai mult, sa indraznim impreuna a chema numele Dumnezeului Celui Viu.

Arhimandritul Melhisedec

Staretul Manastirii Lupsa